sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Cameleon

Nu, nu e vorba de acel animalut dragut care isi schimba culoarea, e vorba despre mine. Si nu, nu imi schimb culoarea  ( poate doar la varfurile parului care acum sunt in doua culori) pieli sau stiu si eu, a ochilor se mai schimba din cand in cand. E vorba de mine, de starea mea sufleteasca, de ceea ce arat. 

Nu mai sunt in starea aceea in care ma intrebam de ce ne prefeacem, de ce nu suntem cu adevarat noi. Am ajuns la concluzia ca pana ne dam seama cine suntem si de ce reactionam intr-un anumit mod, e cale lunga si vorbesc mai ales in numele persoanei mele. Probabil nu sunt singura care se diferentiaza, care are senzatia ca eu si cu mine suntem doua persoane diferite care locuim in acelasi invelis. Mine e cea zambareata, cea vesela tot timpul, desi eu ca si persoana sunt pesimista, trista, melancolica, cu ceva fire inradacinate intr-o stare de depresie. Si totusi, alternanta dintre a fi vesel si a fi trist poate fi cauza din mai multe motive, poate motive personale, de factura familiala, poate lipsa increderii in propria fiinta, poate incertitudinea continua, sau cine stie, nu imi pot da seama, pe de- o parte imi pasa, pe de alta prefer sa fiu indiferenta. 

Si cat detest indiferenta!

Cei din jurul meu ma stiu mereu vesela, plina de energie, vulcanica, persoana cu care razi tot timpul, care vede ceva bun si in ceva rau, sau care cand ceva e prea rau sau prea dizgratios e sarcastica, ironica, uneori rea, uneori intelegatoarea, uneori suparacioasa si enervanta, furioasa, matura sau prea copilaroasa, prea sensibila, prea nerabdatoare, prea neintelegatoare si mult, mult prea ambitioasa... Si o alternanta de mii de stari. Ma indentific cu persoana aceasta, pe ea o afisez tot timpul, chiar, uneori, si cand sunt singura.

Dar...De cele mai multe ori cand sunt singura, iau partea rea, mereu vad partea rea, partea trista, de ce inainte de a fi bine, pun raul... E aiurea. Uneori obosesc sa zambesc, primesc reprosuri din cauza asta, si nu, nu pot sa fiu revoltata ca mi se cere sa fiu vesela, fiindca asa i-am invatat eu, e vina mea si poate ar trebui sa schimb ceva, dar ma intreb ce, cum... Cand eu sunt ca o placa tectonica, linistita pana intr-un anumit punct, agitata pana cand devine periculoasa.

Tendinta asta spre dramatism uneori ma scoate din sarite,dar la fel ca si tendinta asta de a fi mereu vesela, de a incerca sa ma inteleg cu toti, sa ii fac pe toti sa se simta bine, ca eu sa ma simt bine cu ei. Si ma intreb daca revin la o veche problema, de care nu imi place sa discut, iar faptul ca nu imi place, imi dovedeste ca e o problema inca prezenta. 

Sunt destul de constienta ca ar trebui sa fiu macar putin mai egoista si sa ma gandesc doar la mine, sa imi rezerv timp doar pentru mine si sa ignor tot din jur, dar sunt prea slaba si nu, nu pot. Ceva in interiorul meu se rupe cand ma gandesc ca as putea pierde si putinele persoane pe care le mai am, sau le-as putea uita, sau ele sa ma uite pe mine...Si de ce sa fiu trista, cand ma pot bucura de fiecare moment, sau sa incerc sa ma bucur de fiecare moment din viata, de fiecare moment in care pot vedea, vorbi, misca si simti? De ce sa nu ma bucur de persoanele pe care le am, de care imi pasa, pe care le cunosc, pe care le pot vedea, citi, simti, vorbi...

Si ma intreb de ce sunt falsa cu mine, de ce ma revolt sau de ce ma preocupa. E alegerea mea, decizia si repercursiunile mele. Ideea acestui post era alta si uite cum ajunga la cu totul altceva...Totusi am ajuns la alta intrebare...pana cand, sau daca voi intalni vreodata pe cineva cu care voi putea fi sincera pe deplin, care sa fie de acord cu mine cu totul, care sa stie ce simt sau gandesc...Si da, observ si eu cat de imposibil e asta, dar prefer sa sper ca la sfarsitul drumului voi fi mai impacata cu mine si cu eu.

Asa ca eu si cu mine vom incerca sa mentinem echilibru, poate ar trebui sa il refacem, sa il rediscutam, sa il stabilim din nou, ca sa ne fie bine, sa ne simtim bine, dar pana atunci astept...Ceva, dar nu stiu ce... Probabil nimic, dar cine stie. 

Tendinta mea spre filosofie ma face sa cred ca totul are un scop, absolut totul, ca il voi vedea acum sau mai tarziu, inseamna si asta ceva, ce...Inca nu stiu, dar voi afla.

2 comentarii:

  1. Imi amintesti de ce a spus proful meu la psihologia educatiei cand vorbeam despre personalitate...care vine de la persona il latina si semnifica masca.
    Daca ar fi sa o luam pe cale introspectiva, omul este destinat sa fie o masca, o cochilie de carne sub care se ascunde ceva mai mult. Fie ca este vorba de instinct, simturi ascutite sau sentimente mai bune...
    Cred ca "veselia" ta a fost si poate ca este un fel de sistem de aparare pt atunci cand lucrurile devin dificile sau te enerveaza. O faci din instinct, nu cu un scop anume. Dar cand iti dai seama, te deranjeaza.
    Poate ca ar trebui sa fii vesela pentru ca intr-adevar esti vesela, fara sa te fortezi.
    Uneori e ok sa fii trist, sa ai un sentiment de furie sau de neputinta, pt ca esti om. Asta inseamna a fi om.
    Be strong!Lots of kisses and hugs! :* :* :* :* >:D<

    RăspundețiȘtergere
  2. Oh, Xaara, de fiecare data cand citesc ce imi scrii am senzatia ca sunt intr-o zi sufocant de calda si vine o adiere de vant placut si ma face sa ma simt mai bine, in cazul meu, tu reprezinti adierea..

    E asa cum zici, imi dau seama ca poate asa e... Mai am pasi de parcurs ca sa ma inteleg.

    Multumesc mult! O sa incerc sa fiu tare .

    Kisses and luvs :* >:D< :* :* :* :* :*

    RăspundețiȘtergere

Formular de contact

Nume

E-mail *

Mesaj *

Google+ Followers

Translate

Popular Posts